16 aprilie, 2011

Sighisoara - impresii de weekend

   De curand am avut placerea de a vizita singurul oras-cetate locuit din Romania, unul dintre putinele locuri de acest gen de pe "Batranului Continent" . Fiind un impatimit al tot ceea ce reprezinta "urme ale istoriei" in monotonul cotidian, am fost de-a dreptul incantat de oportunitatea de a vizita aceasta locatie.
   Conducand din Brasov pe o sosea impecabila (un lucru devenit atat de rar in Romania) m-am lasat furat de  succesiunea incredibila de peisaje oferite de podisul Transilvaniei. Tot o placere a reprezentat si lipsa radarelor care din ce in ce devin un agasant contra-argument al calatoriilor cu masina (a nu se intelege ca sunt un impatimit al vitezei sau un sustinator al sofatului iresponsabil). Perioada anului nu a fost una prea grozava pentru calatorii dar trebuie sa recunosc faptul ca niciodata nu m-am sinchisit de vreme cand am decis sa vizitez ceva. La fel ca si succesiunea de peisaje si vremea isi arata succesiunea de capricii - am plecat pe ploaie, am mers prin soare, am prins si ninsoare chiar (cunoasteti vorba "schimbator ca vremea" :)).
   De la intrarea in Sighisoara mi-am amintit de faptul ca sunt in Romania (probabil si asfaltul prin unele locuri apartine epocii medievale). Zona industriala a orasului mi-a lasat un gust amar - un tablou deplorabil al ramasitelor epocii de aur. Mi-am zis totusi ca nu zona asta reprezinta punctul de atractie si am trecut cu vederea incercand sa vad partile frumoase. Infometat de sofatul continuu am cautat un restaurant dornic sa incerc ceva de prin partea locurilor. Din trei restaurante la care m-am oprit toate erau inchise. Ciudat lucru intr-o zi de sambata. Dar poate efectele crizei si-a intins si aici umbra. Cu destula greutate am reusit sa gasesc un restaurant (nu dau nume pentru ca nu vreau sa fac reclama) pe care nu il recomand decat daca sunteti infometati de-a binelea.
   Dupa ospatul copios am pornit oarecum dezamagit spre cetate. Speram ca aceasta sa stearga impresiile oarecum negative dar drumul pana la cetate nu a facut decat sa ma enerveze si mai tare (e perfect pentru cine doreste sa fie masochist cu masina lui). Pe langa taxa destul de piperata platita pentru intrare, pe care de altfel o consider fireasca, incet-incet impresia negativa incepea sa se risipeasca la vederea cetatii. M-am simtit ca un calator in timp trecand prin arcada ingusta a portilor cetatii. Pasind pe pavajul pietii chiar am uitat toate neplacerile de mai devreme. Cum noaptea era destul de grabita sa isi faca aparitia m-am indreptat si eu cu pasi destul de grabiti spre locul unde aveam sa imi petrec noaptea. Ospitalitatea a fost deosebita si servirea aproape impecabila. Spun aproape impecabila pentru ca am primit o casa in locul unei camere, dar la celalalt capat al cetatii. Si, pentru ca afara era racoare, nimeni nu s-a deranjat sa mearga sa prezinte casa. Casa Bunicii suna destul de ciudat. Si totusi nimic din acea casa nu era ciudat. M-am trezit retraind vremurile copilariei cand o asteptam pe bunica sa inceapa povestea de seara.
   A doua zi a fost mai bine. Am gasit mancare destul de buna intr-un local intim si soarele a fost binevoitor mangaind pamantul cu razele lui. Panorama oferita de "terasa" cetatii e deosebita. Plimbarea printre toate acele dovezi ale istoriei mi-a oferit o liniste sufleteasca deosebita. Si cum si in postarile mele anterioare am mai spus, cuvintele palesc in fata imaginilor. Asa ca va las sa va delectati. Bon voyage!